Simina (3)

Un copil cu părul șaten, strălucind ca aurul, buclat din creștet până la vârfuri, aleargă necontenit pe aleile parcului…Copila e la fel de verde și veselă precum copacii și florile ce își revarsă parfumul în aerul cald al verii. Are vreo 4 – 5 ani, iar în ochi i se vede acea sclipire de bucurie pe care numai copiii o mai poartă în privire. Poartă o rochiță din pânză verde cu buline albe de care e tare mândră – i-a luat-o mama…

La câțiva metri, pe o bancă din lemn, doi tineri, cu iubirea arzându-le în priviri, urmăresc spiridușul în rochie verde, cu zâmbetul pe buze și cu mândria în suflete de a fi părinții micuței. Ea încă își poartă părul castaniu în bucle, iar ochii verzi îi lucesc ca în noaptea în care l-a întâlnit pe El – un rătăcitor, plin de suferință și umilit din dragoste….Pentru Ei a fost nevoie de o clipă să-și dea seama cât timp și-au pierdut aiurea alături de persoane ce nu le meritau sentimentele. Dar când și-au întâlnit privirile, inimile și-au vorbit fără cuvinte, buzele s-au sărutat de la distanță, mâinile li s-au împletit fără să se atingă una pe cealaltă, trupurile li s-au unit pe veci… Au urmat zile și nopți de iubire, de conversații simple despre Ei, despre viitor, dar niciodată despre trecutul Lor….niciunuia nu i-a păsat de trecutul celuilalt. Era destul prezentul cu tot ce le oferea de pe o zi pe alta…Apoi, după câteva luni, au primit cel mai frumos cadou pe care cineva li l-ar fi putut dărui – era minunea cu părul cârlionțat ca al tatălui și cu ochii verzi ai mamei. Era cel mai frumos copil din lume, era bucuria Lor. Brusc au realizat că lumea Lor era acum lumea Ei, Ea le capta atenția, îi atrăgea prin simplu fapt al existenței Ei, viața Lor era împlinită prin Ea….
O priveau acum culegând flori din parc și împletindu-și o cunună, pe care și-o puse pe cap – era o nimfă a florilor, rătăcită printre oameni…Cei doi s-au ridicat, pornind spre locul de joacă al fetiței. Ea, văzându-i, a luat-o la fugă spre ei, cu o mână de păpădii rupte din Soare pe care i le-a întins mamei, ai cărei ochii s-au umplut de lacrimi…
– Mami, mami, de ce plângi? Te-am supărat cu ceva? veni întrebarea mai mult șoptită a copilei.
– Nu, scumpa mea, lacrimile mele sunt de fericire pentru florile pe care mi le-ai dăruit.
– Adevărat? iar ochii verzi s-au mărit, plini de dragoste.
– Adevărat, micuța noastră, îi răspunse tatăl. Tu ești cadoul nostru de zi cu zi, cel mai de preț pe care îl puteam cere și primi în viața asta.
– Te iubesc, tati….
– Te iubesc, micuțo….
– Te iubesc, mami….
– Te iubesc, scumpo…

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s